Ce se întâmplă dacă Interstellar nu este o poveste despre omenirea care ajunge la stele, Dar o poveste despre mintea unui om care ajunge la pace în clipa dinaintea morții? Imaginați-vă că Joseph Cooper nu a supraviețuit niciodată lansării misiunii – că zguduirea violentă, vuietul asurzitor și fulgerul alb de lumină care i-a umplut cabina de pilotaj nu erau începutul unei călătorii, ci sfârșitul vieții sale. Și că tot ceea ce urmează – gaura de vierme, Gargantua, dimensiunea a cincea – este un vis final, prăbușit, al unei minți muribunde care încearcă să înțeleagă propria dispariție. Interstellar începe cu o contradicție: omenirea se pregătește să părăsească o planetă muribundă în timp ce este zdrobită de aceeași descompunere de care încearcă să scape. Este o simetrie poetică – specia sufocă sub propriul praf, în timp ce visează la aer curat pe o altă lume. Dar poate că cea mai adevărată tragedie nu constă în misiunea de supraviețuire în sine, ci în ideea că am putea muri înainte de a decola. În această lentilă, lansarea lui Cooper nu este o plecare fizică, ci o eliberare psihologică – o metaforă pentru pragul dintre viață și moarte. Haosul decolării se topește în liniște și, dintr-o dată, este lipsit de greutate, detașat de Pământ, detașat de timp. Această tranziție – de la zgomot la liniște – se simte mai puțin ca o călătorie în spațiu și mai mult ca o traversare în eternitate.