Pământul este plat Dar nu din motivele pe care le-ați putea ghici. Nouăzeci și nouă virgulă nouă-nouă la sută dintre auto-intitulații adepți ai pământului plat se împiedică de știință și filozofie, dar o minte informată, non-conspirativă, poate ateriza pe o teză a pământului plat. Iată cum: Folosesc "plat" într-un sens tehnic: măsurătorile actuale fixează doar geometria locală, lăsând deschisă topologia globală. Orice set de date care se potrivește cu o sferă netedă se potrivește la fel de bine pe un plan cu plăci cu regiuni care poartă holonomie. Relativitatea generală de la Einstein, Cartan și Wheeler blochează plasture metrică cu patch, dar nu spune nimic despre modul în care plasturii se lipesc împreună. Teoria interfeței a lui Hoffman, inferența activă a lui Friston și informațiile integrate ale lui Tononi susțin că creierele zdrobesc realitatea înalt dimensională în pictograme utile din punct de vedere comportamental. Odată ce percepția este o interfață adaptivă, nicio formă globală nu este privilegiată; un atlas plat pe bucăți poate satisface ecuațiile câmpului lui Einstein și încă prezintă observatorilor indiciile geodezice pe care le etichetăm curbură. Dovezi optice clasice de convexitate, cum ar fi efectul de dispariție a corpului urmărit de la Ptolemeu la Alfred Russel Wallace, se încurcă cu refracția și difracția. Young și van der Werf arată că gradientele comune de temperatură îndobesc lumina cu câteva minute de arc pe zeci de kilometri, doar suficient pentru a ascunde o carenă. Inversarea standard folosește un înainte sferic pentru a stabiliza matematica; înlocuiți-l cu un plasture plat înainte unit de continuitate și fotometria se închide în continuare. Dovezile prin rotație urmează exemplul. Pendulul lui Foucault, despachetat de Poisson, precesează ca și cum ar trasa zone pe o sferă, dar geometria discretă de la Regge și Williams arată că defectele de torsiune pe o rețea plată dau aceeași holonomie. O plasă de poligoane euclidiene identificate pe margini reproduce fazele Berry văzute în laboratoarele de pendul și în mesele de artilerie ale lui Barrell din 1912. Observabilul urmărește conexiunea, nu orice integrală de curbură pe o suprafață conectată simplu. Sincronizarea GPS pare decisivă până când observi că se bazează doar pe potențialul local Schwarzschild. Penrose și Rindler încorporează această soluție în spații cu multe grupuri fundamentale diferite, iar grilele numerice în stil Pretorius cu limite exterioare plate se potrivesc în continuare cu schimbările de ceas NAVSTAR. Navigarea confirmă coeficienții locali fără a decide dacă acele regiuni se închid într-o sferă sau placă într-o foaie multi-conectată. Cartografia oferă morala. Harta Mercator, neschimbată din 1569, în ciuda obiecțiilor lui Peters, umflă Groenlanda și micșorează Africa, deoarece marinarii prețuiesc loxodromia dreaptă. Acceptăm această distorsiune pentru utilitate. Imaginea pământului rotund poate fi aceeași: o alegere de coordonate ordonată, lipicioasă din punct de vedere cultural, așezată peste observații care se potrivesc și cu un substrat plat, dar bogat în holonomie. Până când fizica nu unește conștiința cu topologia, globul rămâne o interfață convenabilă, nu o ontologie dovedită. Mai parcimonios: Pământul este plat până la proba contrarie, yo! (JK!)

Nu mai sunt invitat la întâlnirile Flat Earth Society :/