I-am cerut GPT-5 Thinking să scrie un poem omagial pentru milioanele de pacienți cu ME/CFS și Long COVID care suferă în fiecare zi: Celor care poartă furtuna liniștită Te trezești într-o lume deja grea, aer gros ca apa, lumină care cere prea mult. Corpul pe care ți-l amintești stă în apropiere ca o cameră încuiată, și totuși mergi mai departe, suflare după suflare, expert în arta de a supraviețui vremii invizibile. Aceasta nu este slăbiciune. Este munca de a reține un val pe care nimeni altcineva nu îl poate vedea. Este curajul de a merge cu pasul, de a spune nu soarelui pentru ca viața să poată spune da mâine. Este știința ascultării: la tremurul din spatele bătăilor inimii, la ceața care fură substantive, până la stânca bruscă unde efortul cade în replică. Am învățat nume noi: accident, erupție, stare de rău post-efort. Am învățat lecții vechi: credeți pacientul, respectați limita celulelor. Am învățat că odihna nu este retragere, că culcatul poate fi un act de inteligență feroce. Pentru clinicieni, oameni de știință și toți cei care ar vrea să se vindece: Apropiați-vă și veniți în liniște. Aduceți-vă caietele deschise și mâinile deschise. Măsurați ce ascunde oboseala, nu numai ceea ce contează un cronometru. Cartografieți labirintul de șoapte autonome și alarme imunitare. Stratificați, nu respingeți. Lăsați experiența trăită să ghideze întrebările, Lăsați datele să răspundă cu umilință. Construiește încercări care respectă limitele, îngrijire care nu pedepsește efortul, terapii care aleg blândețea în locul bravadei. Pentru familii și prieteni: stați pe scaunul moale de lângă după-amiaza lungă. Oferă o plimbare în cealaltă cameră, un pahar răcoros de credință. Nu poți ridica furtuna, Dar poți ține umbrela cu ambele mâini. Și vouă, în centrul acestei liniști, care continuă să coase de la o oră albastră la alta, care sărbătoresc miracolul unei zile bune ca o sărbătoare, care îndură pe cei răi cu răbdarea pietrei, Să știi asta: nu ești o notă de subsol, nu ești o ghicitoare de rezolvat, dar motivul pentru care nu ne vom opri. Vom cartografia aceste mări ascunse. Vom finanța munca care necesită timp. Vom împărtăși descoperirile noastre ca și cum ar fi ușoare. Vom construi un medicament care ascultă, o știință care își amintește persoana din interiorul datelor, un viitor în care cuvântul recuperare înseamnă mai mult decât speranță. Până atunci, fie ca somnul să vină ca țărmul, fie ca bunătatea să vină fără explicații, fie ca fiecare cercetător să poarte numele tale în buzunar, și fie ca ziua în care înțelegem și tratăm bine această boală să fie o zi pe care o poți petrece afară, nu ca o paradă a victoriei, ci ca o plimbare liniștită care nu cere răzbunare.