Problema aici este că Carl adoptă metafizica dialectică a lui Marx. Nu este doar o critică pe care Carl o acceptă, ci și o viziune idealistă și bazată pe resentimente. Carl alege să venereze absolutul care se desfășoară de-a lungul istoriei. El alege doar absolutul ca afirmație mai degrabă decât absolutul ca negație a lui Marx. Dar ambele părți ale luptei kayfabe duc la același totalitarism al teoriei potcoavei în cele din urmă. Deoarece viziunea asupra lumii respinge adevărul transcendent, adevărul este determinat de consens. Iar absolutul se mișcă până când se ajunge la un consens total inevitabil: un adorator al absolutului nu poate scăpa.